Corina Oproae

(Făgăraș, Transilvania. Rumania, 1973)

Es licenciada en filología inglesa e hispánica por la Universidad Babeș-Bolyai de Cluj-Napoca. Reside en Cataluña desde 1998. Escribe en español, traduce del rumano y del inglés al catalán y al español. Enseña inglés y conduce un taller de poesía en la escuela de escritura Laboratori de Lletres de Barcelona. Ha participado en lecturas en diversos paìses; es cotraductora de la antología poética Per entre els dies, de Marin Sorescu (Lleonard Muntaner, Editor, Palma de Mallorca, 2013), premio Cavall Verd Rafel Jaume de Traducción Poética. En 2016 publicó su primer libro de poemas, Mil y una muertes, La Garúa Poesía, Barcelona. Sus poemas han sido traducidos a varios idiomas: rumano, checo, serbio, italiano, inglés y sueco.

 

 

Poemas

 

XII.

 

deja que irrumpan volcanes en tu interior. deja que las palabras se intercambien letras, sílabas y que así te nazcan dentro mutantes, monstruos, maravillas, milagros. luego apágalos con la tristeza de una ausencia infinita o con alguna felicidad instantánea, con el recuerdo diáfano que guardas en aquel cáliz de lirio o con el futuro esquivo que descifrarás en aquella mirada. brotará después la palabra, nítida y llena de sentido. la palabra que nunca viene de la nada. la palabra que permea el vacío. la palabra que es la sangre del espíritu.

 

antes               vacío    vacío               después

 

 

XII.

 

îngădu-i-le în interiorul tău vulcanilor să irupă. lasă cuvintele să facă schimb între ele de litere, de silabe și astfel să se ivească-n lăuntrul tău tot felul de mutanți, monștri, minuni, miracole. apoi stinge-i cu tristețea unei absențe infinite sau cu vreo fericire instantanee, cu amintirea diafană pe care o păstrezi în acel potir de crin sau cu viitorul ursuz pe care îl vei descifra în a lui privire. va țâșni mai apoi cuvântul, deslușit și plin de sens. cuvântul care niciodată nu vine din nimic. cuvântul care pătrunde golul. cuvântul care este sângele spiritului.

 

înainte            vid        vid                  și după

 

 

 

 

 

Blue Monday

 

Hay una vida

donde me llevas de la mano

hasta delante de la puerta

y me esperas al salir

para luego irnos a vivir

de prisa,

intensamente,

como sabiendo que el destino

arrancará las raíces

de las flores que crecen entrelazadas

dentro de nuestras almas

(¿qué son las almas?)

para trenzar coronas

y colocarlas

sobre las tumbas.

 

Hay una vida,

la misma vida,

donde escribes para mí

todas las palabras que añoro,

donde compones

todas las melodías que me contienen,

donde pintas cuadros que me cobijan,

de prisa,

intensamente,

como sabiendo que el destino

colecciona palabras, sonidos, colores

para esparcirlos después

sobre las tumbas.

 

Una vida donde eres lluvia

que compacta el gris y le da sentido,

donde camino a tu lado

mientras cavo mi tumba,

en un acto ubicuo,

en un acto perpetuo,

que se repite con la certeza

de que hay otra vida

que nada más dura un día.

La habitamos los que nacimos

dispuestos a soportar el dolor,

solos,

arrastrándolo hacia el final del día,

donde ya dejará de existir.

 

Decir que es una vida muy triste,

carecería de sentido,

no porque no tuviese nada de poético,

sino porque no diría nada en absoluto

sobre cómo prendemos fuego,

sobre cómo ardemos lentamente

para volvernos cenizas hacia el final del día.

Y tampoco habría testigos,

solamente al alba, las plantas anhelantes de los pies,

el sol, a través del hueco incandescente de las manos,

y el parpadeo crepuscular y azorado de las pestañas

(hacia el final del día) cuando acecha la muerte

y pregunta si los poemas tienen sentido.

 

 

 

Blue Monday

 

Există o viață

în care mă duci de mână

până în fața porții

și mă aștepți apoi la ieșire

ca să plecăm și să trăim

în grabă,

intens,

ca și cum am ști că destinul

va smulge rădăcinile

florilor ce cresc înlănțuite

înlăuntrul sufletelor noastre

(ce sunt sufletele?)

ca să împletească cununi

și să le așeze

peste morminte.

 

Există o viață,

aceeași viață,

în care tu scrii pentru mine

toate cuvintele de care mi-e dor,

unde compui

toate melodiile ce mă conțin,

unde pictezi tablouri ce mă adăpostesc,

în grabă,

intens,

ca și cum ai ști că destinul

colecționează cuvinte, sunete, culori,

și apoi le împrăștie

peste morminte.

 

O viață în care ești ploaie

ce face mai dens cenușiul și îi dă sens,

în care pășesc alături de tine

în timp ce îmi sap mormântul,

dint-un instinct ubicuu,

și permanent,

care se repetă cu certitudinea

că există o altă viață

care durează o singură zi.

O locuim cei ce ne-am născut

dispuși să suportăm durerea,

singuri,

ducând-o după noi spre capătul zilei,

unde nici nu va mai exista.

 

Nu ar avea sens

să spunem că este o viață foarte tristă,

nu fiindcă n-ar fi poetic,

ci pentru că nu ar spune nimic

despre clipa în care luăm foc,

despre felul cum ardem lent

ca să ne transformăm în cenușă spre capătul zilei.

Și nici nu ar exista martori,

doar în zori, soarele, pe picioarele ce ne poartă,

pe mâinile cu goluri incandescente,

și în zbaterea timidă, crepusculară a pleoapelor

(spre capătul zilei) unde pândește moartea

și ne întreabă dacă poemele au vreun înțeles.

 

 

De Mil y una muertes (La garúa poesía, 2016, ed. original en español). Versión al rumano: Corina Oproae (Rumanía, 2018, editorial Școala Ardeleană, tít. O Mie Și una de morȚi)

 

 

la lengua en la que escribo

 

La lengua en la que escribo

es un sueño que dilata la pupila hasta que cabe el mundo,

es la fragancia de un puñado de tierra húmeda

que arrojo cada día sobre la tumba de aquel poeta exiliado,

es un cuerpo que se derrite en la incandescencia de la arena.

 

La lengua en la que escribo

la componen retazos de vida y recuerdos que desafían el olvido,

aquel río callado que se quedó ahí en la infancia,

un banco de madera colocado para poder conversar con estrellas,

punzantes vuelos de abejas sobre la tierra baldía de la soledad

y el eco rodado de todos los versos que jamás se han escrito.

 

La lengua en la que escribo

es un libro interminable que cada día renace en llamas,

un pájaro alado que mece en su vuelo la dicha y la desdicha,

una oruga impaciente que devora decepciones y esperanzas,

es una margarita enorme cuyos pétalos me arroja la vida en la cara.

 

 

 

limba în care scriu 

 

Limba în care scriu

e un vis ce dilată pupila până ce-ncape tot pământul,

e mirosul unui pumn de țărână umedă

pe care-l arunc zi de zi pe mormântul acelui poet exilat,

e un trup care se topește în incandescența nisipului.

 

Limba în care scriu

o compun frânturi de viață și amintiri ce sfidează uitarea,

râul acela tăcut rămas acolo în copilărie,

o bancă de lemn bine plasată pentru a putea conversa cu stelele,

înțepătoare zboruri de albine peste tărâmul pustiit al singurătății

și ecoul rotit al tuturor versurilor ce nu s-au scris niciodată.

 

Limba în care scriu

e o carte interminabilă ce din flăcări renaște zi de zi,

o pasăre înaripată ce leagănă în zbor extazul și agonia,

o omidă nerăbdătoare ce devoră decepții și speranțe,

e  o margaretă enormă pe ale cărei petale mi le răsfiră viața pe chip.

 

 

 

arqueología

 

Las palabras

contienen todos los siglos.

 

Si escarbase un poco,

debajo de una cualquiera

encontraría alas de dinosaurio.

Y con un poco de suerte,

alas de ángel

para sobrevolar todos los muros

alzados por la historia.

 

 

arheologie

 

Cuvintele

conțin toate secolele.

 

Dacă aș scormoni puțin,

sub unul oarecare

aș găsi aripi de dinozaur.

Iar cu puțin noroc,

aripi de înger

pentru a zbura peste toate zidurile

înălțate de istorie.

 

 

De Intermitencias, Sabina Editorial, Madrid, 2018 (original en español y versión al rumano por Corina Oproae. Próximamente se publicará en Rumanía, en la editorial Tracus Arte, con el título Intermitențe)

 

 

 

Hoy

 

Arrodillada bajo el manto diáfano

del silencio,

succiono metáforas.

En mi garganta,

el universo es savia

con sabor a flores secas.

Las guardo en una pila bautismal

llena de letras líquidas

y hacemos el amor,

mientras pido perdón

por las palabras que mueren

en vísperas de revelar verdaderos significados,

por las frases que la mente maravillada

construye

y luego olvida,

por tantas vocales tristes

que no encuentran el grito adecuado.

Cierro los ojos

 

para seguir bebiendo a sorbos

las confesiones de este silencio orgásmico

que nace de la cópula

de estrellas fulgurantes y palabras atávicas.

Contemplo mi cuerpo menguante.

Olvido el dolor y la ira.

Olvido el rencor y la envidia.

Olvido la rabia y la vergüenza.

Olvido el mal.

Mis dedos sagrados

palpan rayos de luz.

Mis ojos tan sólo reconocen verdades.

Nuestro amor se salva

en la saliva de este beso cósmico,

voraz y expectante.

Canto.

Soy lo que queda

después de mecerse el sonido

sobre el manto diáfano

del silencio.

 

 

Astăzi

 

Îngenunchiată sub mantia diafană

a tăcerii,

drenez metafore.

În gâtlej

universul mi-e sevă

cu gust de flori uscate.

Le păstrez într-o cristelniță

plină de litere lichide

și facem dragoste

în vreme ce eu cer iertare

pentru cuvintele care mor

înainte de a da la lumină adevărate semnificații,

pentru frazele pe care mintea înmărmurită

le construiește

iar apoi le uită,

pentru atâtea vocale triste

ce nu-și găsesc strigătul potrivit.

Închid ochii

Ca să pot  sorbi în continuare

confesiunile acestei tăceri orgasmice

ce se naște din împerecherea

stelelor fulgurante și a cuvintelor atavice.

Îmi contemplu trupul care se strânge.

Uit durerea și furia.

Uit ranchiuna și invidia.

Uit mânia și rușinea.

Uit răul.

Degetele mele sacre

palpează raze de lumină.

Ochii mei recunosc doar adevăruri.

Dragostea noastră se salvează

în saliva acestui sărut cosmic,

dornic și vorace.

Cânt.

Sunt ceea ce rămâne

după balansul sunetului

pe mantia diafană

a tăcerii.

 

(Poema inédito del libro de pròxima aparición  Esa temprana eternidad)

A %d blogueros les gusta esto: